Aceasta emotionanta carte mi-a placut chiar mai mult decat “Ultima scrisoare de dragoste”. Inceputul are chiar o nota de umor dat fiind ca Sophie, personajul nostru principal, scapa de nemti in timp ce ascunde un purcelus in brate.
Actiunea romanului se petrece in Franta, in perioada Primului Razboi Mondial, intr-o mica localitate unde Sophie locuieste impreuna cu sora si, copii acesteia si fratele celor doua, in timp ce sotii lor sunt plecati la razboi. Intr-o perioada in care nemtii confisca tot ce le cada in mana, locuitorii micului oras reusesc sa salveze un purcelus. Cat despre cei care sunt de partea nemtilor (fie ca sunt obligati sau nu), acestia sunt pusi la zid de catre ceilalti.
Sophie si fratii ei se ocupa de hotelul din oras, devastat de nemti, care decid ca vor sa ia masa in fiecare zi si seara acolo. Decizia a fost luata de comandantul nou, iar cand acesta vede tabolul pictat de catre Edouard Lefevre, sotul lui Sophie, lucrurile iau o turnura neasteptata. Comandantul este fascinat de portretul femeii, lucru de care aceasta va profita la un moment dat, pentru a-si salva sotul din ghearele razboiului. Ii va reusi?
La fel ca si in cazul “Ultima scrisoare de dragoste”, romanul nu ne aduce doar o poveste, ci doua. Cea de-a doua protagonista a acestei carti este Liv Halston, iar lucrul pe care aceasta il are in comun cu Sophie este chiar tabloul cu portretul pictat de catre Edouard Lefevre, pe care Liv il are de la sotul ei, decedat de curand. Este cel mai important lucru care i-a mai ramas de la el si cand apare riscul de a pierde tabloul, pare ca a pierdut tot.
Sfarsitul povestii lui Sophie a fost cu totul surprinzator, nu ma asteptam la un asemenea deznodamant. A fost extraordinar, e o dovada ca speranta chiar moare ultima. Pe cand povestea lui Liv e ceva mai usor de ghicit, caci avem parte de o serie de indicii cu privire la ce se va intampla. Este cu siguranta intuitiva aceasta a doua poveste.
Pe mine m-a tinuat cu sufletul la gura de mai multe ori. Personajele sunt bine create, mi-a placut Sophie dar si sora ei, pe cand fratele ei mi-a fost antipatic. Probabil de vine a fost si varsta personajului, deoarece baiatul este adolescent.
Fiecare din cartile scrise de Jojo Moyes pe care le-am citit pana acum m-au impresionat, cu fiecare noua carte imi place tot mai mult aceasta scriitoare si va invit si pe voi sa o cititi daca nu ati facut-o pana acum.
Titlu in romana: O cale ingusta spre nordul indepartat
Titlu in engleza: The Narrow Road to the Deep North
Autor: Richard Flanagan
Apariție: 23 septembrie 2013
Nota: 4/5
¨O cale ingusta spre nordul indepartat¨ ne aduce in prim plan viata unor barbati, prizioneri ai japonezilor in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si obligati sa construiasca o cale ferata care sa mearga din Bangkok, prin Birmania pana in India. Daca va imaginati ca situatiile in care sunt pusi oamenii in timpul razboiului sunt grele, mai cu seama pentru cei care participa in mod direct la lupte, romanul lui Richard Flanagan depaseste orice putere de imaginatie. Din punct de vedere al conditiilor traite de soldati si de prizionieri cred ca aceasta carte este cea mai dura pe care am citit-o pana acum, si cea care trateaza cu mari detalii acest subiect.
Dorrigo Evans este cel prin ochii caruia vedem mai toata actiunea acestui roman. Este medic de profesie dar este indragostit de cuvinte, de literatura. Are iubita, dar se indragosteste nebuneste de Amy, o femeie cu o floare rosie in par, pentru ca mai apoi sa descopere ca ea este casatorita cu unchiul lui, mai in varsta. Razboiul ii desparte, cu promisiunea sa se revada, dar cine stie daca vor reusi.
Barbatul ajunge sa profeseze ca medic intr-un camp de prizionieri, unde incearca sa le imbunatateasca viata oamenilor, nu doar salvandu-i de la moarte sau facandu-le moartea mai usoara atunci cand nu mai au nici o sansa, dar si negociind cu japonezii pentru conditii mai bune, pentru mancare, pentru o sansa de supravietuire in plus.
Dincolo de a fi o carte despre atrocitatile din razboi, ¨O cale ingusta spre nordul indepartat¨ ne prezinta si schimbarile prin care trec oamenii atunci cand sunt in mijlocul unui razboi, transformarile pe care bolile, foamea si lipsa conditiilor minime de igiena le genereaza in fiecare dintre ei.
Cartea nu se centreaza insa numai pe perioada razboiului, ci merge si dincolo de ea, atunci cand il regasim pe Dorrigo faimos, considerat erou de razboi, admirat de o gramada de oameni, dar cu un sentiment permanent de nemultumire.
Toate lucrurile traite in timpul perioadei petrecute in campul japonezilor isi lasa adanc amprenta in sufletul supravietuitorilor si, indiferent ca reusesc sa se adapteze lumii noi pe care o regasesc, indiferent ca isi gasesc jumatatea, se casatoresc si au copii, raman marcati pentru totdeauna.
¨O cale ingusta spre nordul indepartat¨ este o carte despre dragoste, durere, razboi, lupta, prietenie, tradare, amintiri si istorie. Este o carte care reflecta bucati de realitate, o carte greu de citit, cu scene incredibile, dar o carte care merita cu siguranta sa faca parte din biblioteca voastra.
De aceasta data am ales de pe site-ul celor de la Libris cartea Casatorie de placere de Tahar Ben Jelloun, un roman care face parte din literatura universala, si care trateaza un subiect mai putin cunoscut noua, zic eu: casatoriile pentru placere. Practic atunci cand un barbat pleaca intr-o calatorie de afaceri, pentru a nu cadea in pacat, isi ia o sotie pentru perioada pe care o va petrece plecat. Este obligat sa ii asigure un anumit nivel de trai si incheie un fel de contract.
Acesta este si cazul lui Amir, un negustor din Marocul anilor ´50, care calatoreste in interes de afaceri si care isi ia o sotie temporara, in persoana lui Nabu. Doar ca se indragostesc si astfel Amir cunoaste o lume pe care prima lui sotie nu i-a putut-o oferi niciodata, nici in pat nici in afara lui.
Avand aprobarea lui Karim, fiul lui cel mic, Amir hotaraste sa se casatoreasca definitiv si cu Nabu si sa o ia acasa, la familia lui, desi, se teme de reactia sotiei lui si a copiilor. Si nu se inseala deloc cu privire la reactiile lor, caci nu o accepta, mai cu seama pentru ca are tenul inchis la culoare, si nu alb ca al lor. Tahar Ben Jelloun ne prezinta astfel si greutatile pe care le indura oamenii care au pielea neagra. Sunt vazuti foarte rau, ca sclavii si chiar un sunt considerati oameni.
Insa Nabu inca o data demonstreaza ca e demna sa-i fie sotie lui Amir, asteapta si indura tot ceea ce ii face prima lui sotie, care practic o transforma in servitoare si se foloseste de orice mijloace pentru a o face sa dispara din viata ei. Iar cand Nabu ii daruieste gemeni lui Amir, doi baieti, unul alb si unul negru, lumea primei sotii a barbatului se prabuseste complet. Continua insa se se poarte urat.
¨Casatorie de placere¨ nu e un clasic happy end. Povestea continua si dincolo de viata lui Amir. Cunoastem si povestile baietilor lui si a lui Karim. Acesta din urma, desi nascut cu probleme de sanatate, este un baiat extrem de bun si intelept. De-a lungul calatoriei pe care o face cu tatal lui atunci cand o cunoaste si pe Nabu, Karim are parte de o serie de expriente parca desprinse din povesti magice.
Acest roman spune povestea a trei generatii si ne prezinta impresionanta poveste de dragoste dintre Amir si Nabu. Salim este cel care reprezinta a treia generatie a familiei negustorului marocan, si acesta ne prezinta fata rareori vazuta a vietii pe care o duc oamenii din Maroc si nu numai.
Salim, prin culoarea pielii lui, mostenita de la tatal sau, copilul negru al lui Amir, ne impartaseste experienta sa, aceeasi cu a oamenilor care datorita culorii pielii sunt dezavantajati si urati, sunt desconsiderati. Multi lupta sa-si depaseasca conditia si sa ajunga in Europa prin orice mijloace, punandu-si viata in pericol, si putini sunt cei care reusesc.
Daca va plac povestile orientale, daca vreti sa cunoasteti si o alta fata a Marocului, va invit sa cititi povestea acestei familii, povestea acestei femei puternice.
Cu siguranta nu e prima data cand regasiti o carte scrisa de Jojo Moyes pe blogul meu. Este chiar una din cele mai intalnite autoare din ultimele luni si cred ca urmeaza curand o alta recenzie a unei carti de-a ei. Inainte sa citesc “Ultima scrisoare de dragoste” am crezut ca cea mai impresionanta poveste de dragoste pe care am citit-o a fost cea din “Soapta inimii” de Jan Philipp Sendker, despre care am scris aici, dar m-am razgandit atunci cand am terminat de citit acest roman. Mi-a placut atat de mult incat imediat am cumparat cartea sa o fac cadou. Bineinteles, cele doua carti mentionate sunt extrem de diferite dar au ceva deosebit.
Inceputul cartii ne-o prezinta pe Ellie Hawort, o femeie din zilele noastre care are o relatie cu un faimos scriitor dar care este casatorit. Indragostita fiind, aceasta nu vrea sa realizeze cu adevarat ca sansele ei de a continua relatie, sansele ca iubitul ei sa-si lase sotia pentru ea, sunt minime. In momentul in care gaseste scrisorile de dragoste, cele in jurul carora sunt scrise povestile celor doua femei, viata lui Ellie se va schimba pentru totdeauna. Am placut acest personaj prin prisma a ceea ce face pentru Jennifer si iubitul ei.
Povestea te intriga si vrei sa afli ce se ascunde in spatele chipului frumos al lui Jennifer Stirling. Aceasta tocmai a avut un accident de masina in urma caruia si-a pierdut memoria. Se recupereaza si incearca sa-si recapete viata alaturi de sotul ei si sa-si restabileasca relatiile cu cei despre care i s-a spus ca-i sunt prieteni.
Printre lucrurile din casa, gaseste ascunse diverse mesaje si scrisori de la un alt barbat, despre care nu-si aduce aminte. Jennifer lupta sa afle cine era ea inainte de accident si cine e barbatul care-i trimitea scrisori. Nimeni din anturajul ei nu-i spune nimic, nu-i da de inteles nimic cu privire la viata ei dinainte.
Va fi greu si pentru cititor, eu una am empatizat cu ambele femei, poate mai mult cu Jennifer, deoarece m-a fermecat mai mult dragostea ei cu aroma de trecut, intrucat actiunea se petrece pe la jumatatea secolului XX.
Dupa numeroase piedici si rasturnari de situatie, atunci cand ti se pare ca totul se termina, apare un lucru care pune in sfarsit lucrurile cap la cap. Cred ca la intorsatura pe care a luat- viata lui Ellie ma asteptam cel mai putin.
Nu pot sa va spun finalul nici uneia dintre istoriile pe care autoarea le-a imbinat atat de frumos in acest roman, dar va invit sa cititi si aceasta carte semnata de Jojo Moyes.
De la Fata din tren, Fata disparuta sau Jocul lui Gerald, am inceput sa simt tot mai mult gustul thrillerelor. In luna mai am primit de la cei de la Libris o noua carte semnata de Gillian Flynn, autoare pe care probabil o stiti de la Fata disparuta (Gone Girl). De data aceasta avem un thriller cu un altfel de subiect, dar la fel de incitant si interesant. Dupa ce am citit si aceasta carte, trebuie sa va spun ca deja am pus ochii pe o a treia si o tot caut de cateva zile. Din pacate nu am gasit-o la Bookfest, i-am intrebat in mod special pe cei de la standul editurii Trei de ea, dar nu o aveau, asa ca o sa o caut pe site.
Revenind la subiectul cartii despre care voi scrie astazi, Obiecte ascutite, acesta se centreaza asupra personajului principal Camille Preaker, o jurnalista de investigatii, care este trimisa in locul natal pentru a documenta o serie de articole despre doua crime extrem de ciudate.
Camille are o intreaga istorie cel putin grea, un trecut in ceata si plin de semne, pe care-l poarta pe trup si care ii face foarte grea intoarcerea acasa. Unde mai pui si faptul ca cele doua crime despre care trebuie sa scrie implica copii si ca mama ei are o reactie ciudata si o atitudine care mie mi-a ridicat semne de intrebare inca de la inceput.
Un personaj extrem de sinistru este sora vitrega mai mica a lui Camille, Amma, o pustoaica care are totusi o influenta foarte mare asupra tuturor oamenilor din micul oras Wind Gap. Tot sinistra este si Adora, mama Camillei, desi cred ca sinistru e un cuvant prea suav pentru ceea ce reprezinta femeia asta. As fi tare curioasa sa vad un film care are la baza aceasta carte, pentru ca as putea sa si vizualizez mai bine personajele pe care mi le-am imaginat.
Subiectul nu e neaparat unul usor de citit si nu spun asta pentru ca ar fi detaliate crimele, ci mai degraba pentru ca, asa cum am spus si mai sus, implica copii si minti bolnave. Iar copii sunt un subiect sensibil pentru multi. Dar eu am citit cu interes cartea, a fost mai degraba ca si cum as fi vazut un film. Povestea este, din punctul meu de vedere, originala, cu personaje foarte bine create. Ca tot vorbim din nou de personaje, cred ca cel mai rau m-a enervat sotul Adorei. Am avut momente in care efectiv imi venea sa il dau cu capul de pereti sa se trezeasca odata. E fix genul de om care nu coboara cu picioarele pe pamanat nici in ultimul moment.
Per total, va recomand cartea, e un thriller genial, cu o serie de intorsaturi pe care le ia intrega situatie la final. Cred ca Gillian Flynn exprima foarte bine prin intermediul acestei carti, ceea ce poate provoca o trauma din copilarie sau necesitatea excesiva a mamelor de a simti ca ceilalti au nevoie de ele in permanenta. Cel putin asta este ceea ce mi-a transmis mie aceasta carte.
